Ucraina pare să traverseze o perioadă fastă și mult mai liniștită aparent, odată ce a fost centrul atenției internaționale în ultimele săptămâni.

Din păcate, procesul de pace, sau mai exact spus acordurile de încetare a focului în Donbas, căci aici e singura zonă serioasă de negociere cu șanse, este departe de a da rezultate și zilnic sunt atacuri ce vin din partea trupelor ruse și pro-ruse. Aceste constante zgândăriri mențin un număr de victime de partea ucraineană care afectează direct forțele armate. Însă și armata ucraineană nu mai este ceea ce era în 2014, la începerea conflictului, și 60.000 de noi soldați, veniți din spațiul voluntarilor și alcătuind Garda Națională, s-au alăturat forțelor armate după o perioadă de instruire completă cu armatele și instructorii NATO, în special americani, canadieni, britanici.

Pierzând însă câte un pluton pe săptămână – morți și răniți – în ultima perioadă „numai” câte un pluton pe lună - trupele ucrainene au privit și perceput războiul din Donbas ca pe un conflict rampant, dar extrem de costisitor. Nu-i vorbă, și de partea cealaltă lucrurile sunt complicate, odată ce „convoaiele umanitare” ce aduc muniție și pleacă cu coșciugele cu morți au fost dublate de bătăliile și execuțiile din interiorul celor două „republici populare”, Donetsk și Luhansk, și cu adevărate războaie interne între voluntarii și trupele ruse și paramilitarii locali, care s-au instalat mai demult, au ocupat posturi de autoritate în regiunile separatiste și nu se dau schimbați de ordinele Moscovei.

Dar poate cea mai importantă evoluție o reprezintă incapacitatea de a merge înainte cu acordurile de la Minsk. Practic, reașezarea pe termen lung a situației de pe teren este subminată odată de tirurile constante ale „teroriștilor” cum sunt numiți rușii și pro-rușii din Donbas de către Kiev, deci încălcările sistematice ale oricărei încetări a focului, precum și de prăbușirea acordurilor de la Minsk, care nu pot livra mai mult, deoarece pe domeniul securității Rusia ar trebui să-și retragă trupele și armamentele și să predea controlul frontierei – lucru refuzat sistematic și respins, informal, în mod categoric de către Moscova, care nu permite nici măcar intrarea monitorilor OSCE în regiune și pe această frontieră necontrolată de autoritățile legitime de la Kiev – iar partea ucraineană refuză vreo concesie de natură politică până când nu se rezolvă problemele de securitate.

Mai mult, în materie de soluții politice, Kievul pare să fi învățat lecția nistreană, din conflictul desfășurat în vecini, în Republica Moldova, în stânga Nistrului, tot cu larga contribuție a trupelor ruse, rămase acolo non-stop în ultimii 25 de ani. În plus, toată făcătura cu statutul special și joaca de-a pseudo-statul separatist în Transnistria costă acum în Donbas, pentru că nimeni nu-și mai permite să lase la voia întâmplării legile de descentralizare, statutul de autonomie sau validarea unei conduceri prin alegeri, pe baza legilor votate la Kiev fără a avea controlul asupra regiunii, accesul neîngrădit al partidelor politice ucrainene și asigurarea securității în regiunile în care ar urma să se desfășoare votul local, altfel ar valida noua conducere separatistă

 În fapt, acordurile de la Minsk au căzut, iar noile tensiuni majore ruso- americane din Siria și de aiurea îndreaptă lucrurile mai degrabă spre un conflict major ruso-american pe toate fronturile, decât într-o situație în care bunăvoința SUA și finalul de mandat al președintelui Barack Obama ar fi permis Moscovei să câștige pe teren sau la masa verde în Ucraina. Crisparea ruso-americană din Siria și perspectiva confruntărilor directe aeriene și terestre în Siria este, în fapt, cea mai bună veste pentru Kiev, că nu va exista niciun fel de pertractare pe seama sa la nivelul Washingtonului, iar la nivelul germano-francez, la presiunile europenilor, Ucraina a învățat deja să reziste.