Răcnete neomeneşti, bătăi în poartă, ţipete de femei, plânsete de copii, hohote de plâns, oameni care implorau, comenzi milităreşti, înjurături soldăţeşti, împuşcături, şi, din nou, plânsete, scâncete, gemete se auzeau când într-un capăt al satului, când în altul şi izbucneau pe neprins de veste ca focul.

Un ciocănit uşor-uşor în geam. Bunicul meu Gheorghe a călcat ca prin smântână până s-a apropiat de fereastră.

-Ce e, Ihil?

În spatele său se întindea mahalaua de lângă ţintirim şi pădurea, a cărei linişte era sfâşiată de împuşcături şi bocete.

-Ne împuşcă pe toţi, a reuşit acesta să îngăime cu buzele pierite. Ajută-ne!

Sudălmile soldăţeşti în limba germană se auzeau tot mai aproape de casa bunicului meu. Ihil îl privea disperat, frământându-şi mâinile şi tropăind de pe un picior pe altul, ca un om fără nicio speranţă. Înconjurat de cei şapte copii ai săi şi de soţia sa, Rebeca, bătrânul Ihil abia de se mai ţinea pe picioare. Toţi îl priveau deznădăjduiţi pe bunicul meu. În pădure se auzi o nouă împuşcătură şi Ihil se făcu galben ca o lumânare.

-Intraţi încoace, le-a zis bunicul meu şi i-a împins pe rând în casă, pentru că aceştia au îneţepenit în faţa uşii şi nu se mai mişcau de neam.

-Încoace, încoace, le-a mai zis bunicul meu şi i-a urcat în păr în pod, unde i-a băgat pe fiecare dintre ei în câteun sac de făină, doar pe Ihil, într-un coşciug. Prin nişte  găuri pe care le-a făcut în ţuhal şi în sicriu aceştia puteau să respire.

S-au auzit bătăi în uşă şi în tindă au dat buzna un ciopor de soldaţi germani,  care l-au împresurat într-o clipă pe bunicul meu. Gunter, comandantul lor, i s-a adresat bunicului meu în germană, întrebându-l dacă nu ştie unde au fugit Ihil şi ai lui că nu sunt acasă. Bunicu-meu care a învăţat germana cât a stat prizonier într-un lagăr din Germania între 1916 şi 1922, i-a răspuns că habar nu avea.

-Da nu cumva i-ai fi ascuns chiar tu?

-Cum să-i ascund chiar eu, her Gunter? a tăgăduit bunicul meu, cu o voce liniştită, cu toate că bocancii i-au luat foc.

Ofiţerul, înrămat de soldaţii săi, a răscolit toată casa. Au scotocit pe sub paturi, în dormitor, după sobă, în dulap, în scrin, au coborât în beci, au intrat de-a buşilea în debara.  Când au urcat în pod, inima bunicului meu s-a făcut câtun purice de mare.

Gunter s-a apropiat de un sac şi l-a izbit cu bocancul şi din el o grămadă de făină s-a ridicat în aer.

-Şi ce-i cu sicriul ăla? De ce îl ţii în pod?

-L-am meşterit pentru mine, her căpitan, ca să nu o pun la cheltuială pe nevastă-mea când o să mor.

-Da nevastă-ta unde e?

-E la sora ei, her comandant, a răcit bocnă.

Gunter a mai izbit cu bocancul într-un alt sac şi iar în aer s-a ridicat un nor de făină. S-a auzit un scâncet, chiar în timp ce coborau scara.

-Ce-i asta?

-O pisică în călduri. Am multe pisici în pod.

-O să ne încartiruim peste noapte la voi, i-a  zis Gunter, când a sărit de pe scară pe podea.

-Acum mergem să-l prindem pe Ihil, că nu avea cum să fugă prea departe, i-a mai spus ofiţerul bunicului meu şi în timp ce ieşea, i-a dat tatălui meu câteva ciocolate.

 

După ce soldaţii au plecat, bunicul i-a dat jos din pod pe Ihil şi ai lui şi le-a dat să mănânce ceva şi pe când aceştia mâncau le-a explicat în fugă că soldaţii s-au pornit prin sat să-i caute şi că diseară vor dormi la el. I-a ascuns iar în saci de făină, iar ţuhalii i-a aşezat pe fundul carului, peste care a tras prelata. A ieşit cu carul în drum şi a mânat caii la sora sa, din fundul satului , la care i-a şi lăsat peste noapte pe Ihil şi ai lui.

Soldaţii au înnoptat la bunicul meu. Şi când au adormit tata le-a furat pistoalele de la cingătoare şi i le-a dus triumfător bunicului meu.

-Acum putem să nu ne mai temem de nimic şi-l putem ajuta pe nenea Ihil, i-a spus tata, dar bunicul în loc să se bucure,  a tras o sperietură cât China de mare şi l-a rugat în şoaptă să bage revolverele înapoi în teci, dacă vor să mai prindă zorii de ziuă  şi tata l-a ascultat. Dimineaţă, soldaţii au plecat ca să-l caute pe Ihil şi ai lui, pe când bunicul a mers la soră-sa, de unde i-a adus în ţuhale, pe prietenii săi evrei.

 

Într-o bună zi, soldaţii s-au cărat din Cetâreni şi Ihil şi ai lui au coborât din pod şi s-au putut întoarce acasă.  Cât a trăit, Ihil a rămas cu un tic. Îşi ştergea din când în când părul din cap de parcă ar fi fost murdari de făină.

Nici Ihil, nici bunicul şi nici tata nu mai sunt în viaţă. Dar în urmă cu o lună m-a telefonat un urmaş de-al lui Ihil şi mi-a spus într-o română curată că ar vrea să mă vadă. Ne-am întâlnit. Şi pimul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi dăruiască o pâine albă de grâu. Pe care a copt-o chiar el, la moara sa, din Israel.