Am asistat la închiderea listelor de candidaţi înregistraţi formal ca preopinenţi pentru campania electorală prezidenţială din Republica Moldova, la 9 septembrie. Mai mult, au început înscrierile propriu-zise cu liste de semnături şi documente valabile. Şi au început şi scandalul şi agitaţia diferiţilor candidaţi, o agitaţie de poziţionare cât mai vizibilă.

Mai întâi, o primă concluzie e că sunt prea mulţi doritori care şi-au anunţat candidatura. Această abundenţă aminteşte de alegerile din 1990 din România, primele alegeri libere, când puzderie de candidaturi au fost depuse, care mai de care mai neserioasă. Căci este o dovadă de cultură politică incipientă această abundenţă de candidaţi fără şanse, fără partid şi fără susţinere de vreun fel şi înscrierea lor fie şi doar pentru a-şi face cărţi de vizită pe care să scrie, cu litere aurii, Candidat la Preşedinţia Republicii Moldova, e doar o inutilă risipă de bani.

În fapt, candidaturile neserioase nu numai că crează o aglomeraţie pe buletinul de vot – admiţând că, măcar în parte, unii dintre aceşti candidaţi îşi vor şi depune actele necesare, pentru a ajunge pe aceste buletine – dar aglomerează spaţiul public cu terţi. Unii ar putea motiva că, dacă între 67 şi 80% din populaţie – în funcţie de sondaj – nu se simte reprezentat de către un partid, deşi intenţionează, totuşi, într-o anumită proporţie, să voteze, ar fi loc pentru votul cu independenţii. Însă realitatea arată că, dacă nu există o structură politică în spate şi reprezentarea în secţiile de votare la nivel naţional, doar candidaţii susţinuţi în mod real de partidele mari – în detrimentul propriilor candidaţi formali – ar putea ţinti la o şansă să obţină un procent rezonabil la vot.

Există practica alergătorilor falşi, a clonelor, a însoţitorilor de parcurs şi a „ogarilor” care aglomerează pista pentru a împiedica desprinderea de pluton, în toate cursele electorale. Poate. Însă aceste tactici merg la scrutinuri din state nematurizate democratic. În SUA avem doar 4 candidaţi, din care doi sunt în campanie din pure raţiuni de decor şi pentru promovarea anumitor idei în spaţiul public – libertarianul şi ecologistul. Tot marile partide fac jocurile. În Marea Britanie, UKIP a dispărut imediat după validarea Brexitului, neasumându-şi nici măcar conducerea regatului spre ieşirea din UE, aşa cum au solicitat-o; din contra, Nigel Farange a plecat acasă. În Spania, Ciudadamos a prelungit criza de guvern pentru a doua oară după alegeri repetate, pentru că nu doreşte să se asocieze cu partidele clasice, demonstrând că e un partid antisistem şi neraţional, care nu-şi asumă responsabilitatea guvernării. La Bucureşti, Uniunea Salvaţi Bucureştiul a luat voturile locale din zestrea PNL, cu un anarhism de stânga agrementat cu voturi din dreapta, dar nu şi-a mai asumat şi participarea la administrarea oraşului.

În Republica Moldova situaţia pare la fel de confuză, între mulţi candidaţi de toate culorile, însă alegătorul e departe de a fi atras de această cursă. Şi acest context stârneşte probleme celor cu notorietatea redusă sau cu vizibilitate discutabilă. Acesta da, ar putea fi un motiv pentru multitudinea de candidaţi, opacizarea oricui nu e relevantă în politica din Republica Moldova până astăzi. Poate de aceea şi fuga după identitate şi agitaţia unor competitori.

Cea mai mare greşeală a unui candidat la un scrutin este să conteste scrutinul însuşi. Liste de alegători, organizare, înregistrare. O ştie orice consultant politic începător, o ştie orice student la ştiinţe politice în anul doi şi orice student la comunicare politică, chiar din anul I. Nu poţi să revendici câştigarea unei curse în care te-ai înscris, dacă începi prin a motiva viitoarea înfrângere în cadrul scrutinului prin contestarea regulilor jocului.

Să nu mă înţelegeţi greşit: chestiunile tehnice sunt foarte importante şi pot reprezenta diferenţa între victorie şi înfrângere. Însă nu aşa te identifici public ca şi candidat şi nu devii credibil în calitate de câştigător, nu atragi voturi, dacă acesta e demersul public al campaniei. Acuzaţia de furturi la urne e una a neputincioşilor, dar şi aceia o joacă în final de campanie. Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului România Mare şi etern candidat, avea obiceiul ca şi după scrutin să spună că sondajele au fost greşite, rezultatele trebuiau să-l arate drept câştigător, dar a fost furat. Însă şi el marca întotdeauna jocul învingătorului, apărând peste tot ca cel care domină cursa şi câştigă sigur, nu ca un perdant, iar referirile la furturi erau la final, eventual după rezultatul scrutinului.

Campania de aici a debutat, cum altfel, tot cu un asemenea scandal. Andrei Năstase, candidatul Partidului DA, a început prin contestarea regulilor jocului şi a înregistrării lui Marian Lupu într-o zi de sâmbătă, primul pe listă, deci primul pe buletinul de vot. În afara neclarităţii privind neadoptarea regulii tragerii la sorţi a locului pe buletin, după înscrierea definitivă a tuturor candidaţilor, începerea campaniei cu asemenea acuzaţii trădează un înfrânt calificat, şi nu un comportament de învingător. Un învingător nu are probleme de loc pe buletinul de vot, susţinătorii săi îi vor găsi numele. Din contra, scandalul pe afaceri tehnice minore arată lipsa de preocupare pentru lucrurile serioase din campanie şi pentru propria postură în alegeri.

Putem considera că atacul a fost doar o poziţionare ca adversar al lui Marian Lupu, candidatul PDM, şi ca un jucător în planul imaginii prin agitaţie, gălăgie, vizibilitate crescută chiar din primul moment. Dacă aceasta a fost strategia, tema a fost ratată, ca şi adversarul ales. Nu cred că Marian Lupu are vreo şansă să se califice în turul doi, dacă dreapta pro-europeană de opoziţie respectă angajamentul unui candidat unic şi dacă toţi preopinenţii, inclusiv Năstase şi PDA, îl susţin consecvent. Deci adversarul ales nu ajută, din contra. Mai mult, în turul doi, un candidat care nu poate aduce şi voturile susţinătorilor pro-europeni ai puterii nu poate învinge candidatul stângii, admiţând că ajunge în turul doi. De aceea spun că Andrei Năstase se manifestă ca un banal outsider arţăgos şi agitat, anunţându-şi anticipat, la nivel subliminal, înfrângerea către toţi susţinătorii săi. Să sperăm că mintea cea de pe urmă îl va face să susţină candidatul dreptei mai bine plasat decât el, potrivit înţelegerii asumate.