Treceam prin parc, pe lângă terasa restaurantului Dumbrava, când l-am văzut pe Valentin Pavlovici, un pensionar din scara vecină, cum își ducea halba de bere spre gură.

M-a văzut și el și mi-a strigat între două înghițituri:

-Nu vii și tu la o bere?

-Mă grăbesc, Valentin Pavlovici, nu pot, i-am strigat și mi-am văzut de drum. Chiar mă grăbeam. La ora unsprezece urma să mă întâlnesc cu regizorii Dumitru Grosei și Cristian Madan ca să vorbim despre scenariul pe care l-au făcut după o povestire de-a mea și era deja ora unsprezece. Dar chiar și dacă nu m-aș fi grăbit nicăieri, pentru nimic în lume nu aș fi stat la o bere cu Valentin Pavlovici, pentru că eu din principiu nu beau bere cu vecinii mei.

Seara, când am revenit din oraș, m-a oprit în mijlocul curții Liuda, fiica lui Valentin Pavlovici, o blondă irezistibilă, care acum era foarte neliniștită și agitată.  A dispărut Valentin Pavlovici, a plecat la amiază după țigări și nu s-a mai întors acasă.

-Și îți dai seama nimeni nu l-a văzut!

-Cum, nimeni?  Pe la ora unsprezece, l-am văzut eu bând bere pe terasa  de la Dumbrava.

-Sașa, Sașa, l-a strigat Liuda pe frate-său, da tu l-ai căutat la Dumbrava?

Sașa a ieșit de după colțul clădirii și s-a apropiat de noi.

-Nu-i la Dumbrava!

-Și ce facem atunci?

-Sunăm la poliție și le spunem că a dispărut, a decis Liuda și și-a scos mobilul din buzunar.

-Stai, stai, i-am spus eu, da poate e la vreo întâlnire cu veteranii, la asociația lor?

-Nu e acolo.

Liuda a sunat la poliție, iar eu am mers acasă. Am revăzut-o pe la unsprezece seara, când am ieșit să-mi plimb câinele prin parc, stând chircită pe banca din fața scării lor și uitându-se pierdută în zare.

-Nu l-ați găsit?

-Nu.

-Dar poliția?

 -Nici poliția nu l-a găsit.

Liuda mai că nu plângea. Se temea să nu-l fi ucis cineva. Poate, asasinul ăla din Durlești. Am liniștit-o cum am putut și am mers să-mi plimb câinele prin parc.  Dar în timp ce coteam pe o alee lăturalnică, într-o coastă a restaurantului Dumbrava, l-am auzit pe cineva sforăind sub o bancă. M-am apropiat și l-am examinat cu mare atenție și am constatat cu stupoare că cel care dormea cu spatele la mine nu era nimeni altcineva decât Valentin Pavlovici, care, se pare, după ce s-a făcut lulea pe terasă, nu i-a mai ajuns puteri ca să ajungă acasă și s-a culcat pe banca asta, ca să se odihnească un pic. Dar oare cum de nu l-au recunoscut Liuda și Sașa, sau polițiștii? Poate, pentru că dormea cu spatele? Sau, poate, pentru că nu era singurul care dormea în parc? De câteva săptămâni, soileau în parcul nostru o bătrână cu o pisică lângă ea și un bătrân jigărit, despre care nimeni nu știa cine sunt și de unde au venit. Oare să fi crezut că e bătrânul ăla necunoscut și de aia nu l-au trezit din somn?

Oricum ar fi, mi-am luat câinele în brațe și am alergat glonț în curte, și am întrerupt-o pe Liuda dintr-o discuție aprinsă pe care o purta cu un polițist tinerel și i-am spus că Valentin Pavlovici doarme pe o bancă în parc. De bucurie, frumoasa mea vecină i-a sărit polițistului în brațe și l-a pupat pe obraz.

S-au dus în doi să-l aducă acasă.

La vreo săptămână după aia, treceam pe strada Mateevici  și i-am văzut pe Liuda și pe tinerelul ăla de la poliție ținându-se de mîini în fața Ambasadei Americii. Automat, m-am gândit la Valentin Pavlovici, oare ce mai face bătrânul?, pentru că de atunci nu l-am mai întâlnit niciodată.