M-a ajuns din urmă în timp ce ieșeam din mall și mi-a cerut bonul. L-am măsurat din cap până-n picioare și l-am întrebat ca ce chestie. Mi-a zis că e controlor și că să nu o fac pe grozavul cu el.

-Altfel, o să-ți găsești nașul cu mine.

Nu-mi plăcea cum îmi vorbea, dar, totuși, mi-am desfăcut punga și am început să scotocesc în ea. Bonul nu era acolo. Mi-am răscolit buzunarele de la sacou. Nu era nici acolo: oare unde dracului să-l fi băgat? Nu-l găseam. Oare să nu mi-l fi dat casiera aia brunetă?

-Îți amintești cărei vânzătoare i-ai plătit produsele?

-Parcă Aliona o chema.

-Să mergem la Aliona, mi-a ordonat el, și m-a înșfăcat de braț trăgându-mă după el, cu toate că eu nu aveam de gând să fug. Aliona nu mi-a găsit bonul.

-Atunci pot să plec?

-Ți-ai găsit. Nu te las să pleci până nu-mi arăți bonul, mi-a spus ferm și mi s-a proțăpit în față, uitându-se țintă la mine. Parcă îl știam de undeva, dar nu-mi aminteam de unde.  În jurul nostru lumea se foia ca la grădina zoologică. Tipul vru să mă ducă la director. Eu m-am împotrivit, cu ce drept să mă ducă la director: doar mi-am plătit toate produsele pe care le-am cumpărat?

-Și unde-i dovada? mi-a râs el în față.

Un bătrânel strigă să cheme poliția. Cineva se repezi să mă lovească. Altcineva mă scuipă în față. Oare de ce?

Deodată, mi-am scos bonul în buzunarul drept de la sacou, acolo unde îmi țineam și mobilul și I l-am fluturat în dreptul ochilor. Individul îl întoarse pe toate fețele ușor dezamăgit. M-a pus să-mi deșert punga pe masa Alionei, sub privirile covăsite ale oamenilor și el le-a verificat minuțios, pe toate. Totul era în ordine și bondocul mi-a remis bonul și a plecat, fără să-și ceară scuze, lăsându-mă singur să-mi umplu punga. Sictirit, am ieșit din magazin, gândindu-mă: oare ce ar fi putut să mi se întâmple dacă nu mi-aș fi descoperit bonul în buzunar? În buzunarul drept de la sacou. 

Pășeam deja pe Calea Ieșilor, când, deodată, mi-am amintit unde l-am mai întâlnit pe tipul ăsta: pe 31 august, pe 27 mai 2009, în ziua când începea Bienala teatrului Eugene Ionesco, în fața teatrului, unde m-a abordat pentru a-mi spune în șoaptă că, împreună cu niște tineri curajoși, au înființat un nou partid- curaj și onoare- care-și propune să-i debarce pe comuniști, dar pentru a-l înregistra nu au toți banii necesari. Eu atât de tare  voiam să fie dați jos comuniștii că mi-am scos toți banii pe care-i aveam atunci la mine- vreo patru sute de lei- și i i-am dat, iar acasă m-am întors pe jos. Un partid despre care niciodată nu am mai auzit nimic.

Amintintindu-mi toate astea, am vâjâit înapoi în mall ca să-l dibuiesc pe tip și să-l întreb unde e partidul ăla pentru care strângea lovele prin 2009 și să-i cer bonul pentru banii pe care mi i-a luat  atunci.

Stătea în ușă, unde-l teroriza pe un alt cetățean, un domn cu ochelari, care nu-și dibăcea bonul. Piept în piept, l-am întrebat ce se mai aude despre partidul Onoare și curaj, unde mai e acel partid și când a auzit ce l-am întrebat, brusc, și-a descleștat degetele de pe cotul ochelaristului și a ras putina, dispărând printre mașinile care pufăiau în parcare, precum gazele de eșapament dispar în atmosferă.

Ochelaristul mă privea năucit.

-Și cu ăsta ce să fac? m-a întrebat arătându-mi bonul, pe care, în sfârșit, l-a găsit într-un buzunar.

-Aruncă-l în pubelă.

Ochelaristul l-a îmbucățit și l-a aruncat în pubelă.

În 2009 când i-am dat toți banii pe care-i aveam atunci la mine eu chiar l-am crezut că vrea pe bune să înființeze un nou partid și să lupte pentru debarcarea monștrilor ăia de la putere.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine sînt cu caracter pamfletar și trebuie abordate ca atare