Faptul care bucură în acest exercițiu prezidențial este că politica devine tot mai personalizată: nimeni dintre candidați nu se mai poate ascunde după liste de partid, cu mulți anonimi, iar cetățeanul nu se va mai pomeni cu caii lui Caligula (vorba lui Giovanii Sartori) în Parlament. Împăratul roman Caligula, se ştie, şi-a făcut calul senator. Aluzia faimosului politolog italian e, deci, străvezie: patrupezii care pot ajunge – pe cale democratică! – în organele reprezentative.

Dar marele paradox al acestei campanii este încrâncenarea cu care partidele de opoziție râvnesc funcția de președinte. Candidații în spatele cărora se află un partid de opoziție se pare că trebuie să-şi dorească cel mai puţin o funcţie, în definitiv, simbolică. Deoarece există probabilitatea ca în alegerile parlamentare, care vor avea loc peste doi ani, nemulțumirile firești – pe care cetățeanul le are față de orice guvernare – să se transfere și asupra partidului reprezentat de preşedintele respectiv. Or într-o republică parlamentară, cum este Republica Moldova, anume aceste alegeri sunt miza principală. Din considerente strategice, aşadar, marii jucători politici (partidele) n-ar trebui să se împovăreze cu responsabilități care nu au un cuvânt prea greu de spus (mă refer, desigur, la preşedinţie), dar care, în schimb, îți pot reduce simțitor șansele la parlamentare. La noi însă contextul dictează strategia. Dovadă că actorii noștri politici joacă – împinși de partide – pe termen scurt, ceea ce, pe termen lung, comportă riscul descalificării. Dacă nu este vorba de ignoranță sau de un calcul greșit, atunci te întrebi care sunt adevăratele intenții ale unor candidați...  

Despre mize și premise. Teoria spune că una din trăsăturile ontologice ale politicii este caracterul ei concurențial. Dihotomia acapararea – menţinerea puterii impune norme şi standarde de comportament diferite pentru actorii şi instituţiile politice, reflectate în strategiile aplicate: aplanare – escaladare (a conflictelor), dialog – confruntare, tensionare – destindere. Guvernarea va încerca să asigure stabilitatea, în speranța că aceasta îi va garanta perpetuarea în cadrul sistemului, iar opoziția, din contra, va încerca să-l destabilizeze, tocmai pentru a putea prelua puterea.

Prin urmare, este firesc când guvernarea își dorește un președinte care să-și exercite funcțiile în strictă corespundere cu prevederile legale, iar președinția, la rându-i, să fie antrenată plenar în proiectele asumate de guvernare (în primul rând, Acordului de Asociere). Ţara are în acest sens foarte puţin timp: doar doi ani, până la alegerile parlamentare. Iar restanțele sunt mari. Multe reforme vor trezi discuții în societate, nemulțumiri, poate chiar revolte. Dar reformele sunt absolut necesare. Dacă am compara Republica Moldova cu un pacient grav bolnav (şi comparaţia, din nefericire, se impune), o „intervenţie chirurgicale” este inevitabilă. Reformele – de orice fel – sunt dureroase – dar, uneori, reprezintă singurul mod de salvare a pacientului.

Actuala guvernare mizează, evident, pe Marian Lupu, liderul formal al PD şi un politician cu experiență. A ocupat funcții importante în stat, începând cu guvernarea comunistă, când președintele Vladimir Voronin l-a numit în calitate de spicher pentru (cum se credea atunci) a da un aspect mai european ruginitei guvernării comuniste de la Chișinău. Trecerea lui Marian Lupu de la comuniști la democrați, după alegerile din aprilie 2009, i-a fost fatală PCRM-ului: după alegerile din 29 iulie 2009, a fost posibilă o alianță proeuropeană. În această perioadă Marian Lupu a fost președintele PD, unul dintre partidele aflate la guvernare, ocupând înalte funcții în stat: președinte al Parlamentului (2010-2013) și președinte interimar (2010-2012). Din păcate, prestația celor aflați la guvernare după 2009 nu a îndreptățit așteptările cetățenilor. Perioada a culminat cu furtul bancar. A urmat raportul Kroll. Apoi arestări, demisii şi, în cele din urmă, reconfigurarea guvernării.

Situația celor de la guvernare nu este de invidiat. Țara a fost, practic, pusă pe butuci. Guvernul are nevoie, ca de aer, de un acord cu FMI spre a debloca izolarea financiară, ceea ce înseamnă asumarea angajamentelor luate odinioară în privința garanțiilor pentru creditele neperformante, acordate de cele trei bănci. Opoziția se face a uita responsabilii de furtul miliardului. Mai mult: chiar îi victimizează! Reacționează, în schimb, foarte bolnăvicios la decizia actualului executiv de asumare a angajamentelor oferite BNM. Nu contează nici argumentele că asumarea este mai mult formală, nici faptul că peste jumătate din suma furată a fost identificată și urmează a fi recuperată prin judecăți, nici faptul că un acord cu FMI i-ar deschide ţării posibilitatea de a accesa granturi ce depășesc de trei ori suma pe care trebuie s-o achităm.

După cum vedem, Marian Lupu vine pe un fundal politic complicat. El poartă o parte din responsabilitatea nereușitelor de după 2009, dar și speranța proceselor care au început la sfârșitul anului trecut. Marian Lupu încearcă să abordeze politica drept o artă posibilului, pe când mulți dintre noi ne dorim, deseori, imposibilul.

Miza opoziției. Insistența cu care cei din opoziție râvnesc puterea trădează o agendă ascunsă a protagoniștilor, dar, mai ales, a celor din spatele lor: destabilizarea situației. Dacă nu se reușește provocarea anticipatelor, or Constituția și contextul oferă puține șanse pentru aceasta, atunci o tensionare permanentă, acum și dinspre preşediniţia țării. Cei mai radical din partida opoziției este candidatul formațiunii Partidul Nostru, Dimitri Ciubașenco. El afirmă ce vor să audă susținătorii lui Renato Usatîi: alegeri anticipate, denunțarea Acordului de Asociere, apropierea de Rusia. Socialistul Igor Dodon vorbește, şi el, de anticipate, dar se observă că nu prea crede în posibilitatea lor. Liderul Platformei Da, Andrei Năstase, a abandonat cursa electorală, transmițându-i Maiei Sandu, odată cu „ştafeta”, şi o mare doză de radicalism.

În afară de candidatul PSRM, Igor Dodon, un alt candidat al opoziției cu șanse de-a trece în turul doi este Maia Sandu. Aș vrea și eu să o votez, să fiu, cum se spune, în rând cu mulți colegi din mediul academic, alături de mulți tineri, unii dintre care sunt chiar studenții mei, şi lumea care își doreşte un președinte integru, onest, competent, care să nu facă parte din partida de la guvernare. Asta pentru a avea „omul meu”, care monitorizează, bate alarma și taxează. Încerc să analizez lucrurile din perspectiva cetățeanului care ține mult la votul său. Analizez mesajele candidaților. Mă interesează tot: anturajul și echipele candidaților, prezentul, dar și trecutul acestor persoane. Vreau un președinte care își dorește cu adevărat schimbarea, nu simpla înlocuire a unor oligarhi cu alții.  

Până la alegeri a rămas mai puțin de o săptămână. Candidații la președinție sunt în linie dreaptă spre finiș. De la concurenți se așteaptă tot felul de accelerări și mișcări tactice pentru a învinge. La tipografia centrală a început tipărirea buletinelor de vot. Unul dintre ele este al meu. As vrea să-l folosesc cât se poate de judicios, să nu dau în bară, să votez după ce voi fi cumpănit bine de tot. Asta vă îndemn și pe dumneavoastră.