După eforturi generale susținute, cu vreo cinci luni mai târziu decât ar fi fost cu adevărat util pentru a avea o victorie asigurată, opoziția proeuropeană de dreapta a reușit, în fine, să desemneze un candidat unic. E adevărat că la drum au plecat patru partide, prin martie-aprilie, cu PPEM inclus în grup; e adevărat că varianta optimă ar fi fost alianța cu societatea civilă și chiar un candidat exterior partidelor. Dar nu mai judecăm astăzi în acești termeni: luăm realitatea prezentă și ne uităm la evoluții și la șanse de succes.

Evident că nominalizarea e foarte târzie. Iar întârzierea provoacă dificultăți în comunicarea publică a acestei schimbări majore – existența candidatului unic – până în ultimul cătun. Or asta e marea miză a grupării celor trei partide: să comunice public faptul că există un candidat unic. Iar acesta trebuie să ajungă în cât mai multe locuri, împreună cu susținătorii săi, în Republica Moldova, măcar în marile orașe și în localități rurale din preajmă, cu certitudine în Găgăuzia și la Taraclia. Şi, între timp, să aibă și o componentă de forță mediatică pe baza căreia să se facă o comunicare deplină a acțiunilor și a opiniilor, a programului și a perspectivelor noului candidat.

În continuare Igor Dodon e scontat cu prima șansă. E și normal. E candidat vechi, are ca susținător cel mai mare partid și resurse despre care aflăm, din dezvăluiri ale foștilor camarazi și șefi de campanie, că provin de la finanțatori externi din Est, ale căror interese le apără. Și el a început să-și nuanțeze poziția, pentru a nu speria votanții, mai ales că majoritatea substanțială sunt pro-europeni. Dar Dodon trebuie stopat – și, probabil, acestea sunt efortul și mesajul pentru turul doi. Acum trebuie doar promovat noul candidat unic, decent, dar cu forță și vizibilitate, drept un reformist dar cunoscător al sistemului din interior, deci ponderat de realități. Nu revoluționar, nu contestând sistemul, nu anti-statal și anti-sistem (și nu mă refer aici deloc la sistemul Plahotniuc, statul „societate comercială”, ungerea rotițelor cu bani nescontați, care au pervertit totul și vor crea dificultăți în viitor; acest sistem trebuie eliminat, firește).

Povestea cu alegerile anticipate, impusă de Andrei Năstase, rămâne ca un pietroi perdant, pentru că anticipatele sunt nerealizabile în contextul Republicii Moldova și al majorității stabile existente. Mai mult: nu e atribuția Președintelui să decidă anticipatele, ci, constituțional, incapacitatea de a trece două guverne succesive prin Parlament. Probabil aceasta ar fi ieșirea cea mai decentă pentru Maia Sandu: să susțină că, imediat ce va cădea Guvernul, după ce două noi încercări se vor dovedi eșuate în Parlament, va convoca imediat alegeri anticipate.

Deci avem candidat unic. Cum procedăm? Cât de relevant este acest fapt?

Toate sondajele de opinie, mai corecte sau mai aproximative, cu sau fără sociologi, toate consemnează perspectiva polarizării voturilor pe cei doi candidați, Igor Dodon – stânga pro-rusă, pro-uniune eurasiatică, pro-federalism nistrean, distructiv pentru stat și anti-românesc pe fond, moldovenist-paseist (poate ar trebui să-și întrebe copiii care au învățat, ei, la școală românească cum și ce), și Maia Sandu – opoziția pro-europeană, un candidat reformist, moralist, doamnă (nu în ultimul rând!), un om principial și un cunoscător din interior al sistemului, fost ministru și critic, încă o dată, din interior al Guvernului din care a făcut parte.

Potrivit teoriei votului util, profilarea în prim-plan a doi candidați, separați astăzi de 6, 8, hai, 10 procente, dar mult în fața plutonului urmăritor, dă naștere la polarizarea și eliminarea din cursă a candidaților marginali. De ce ar vota cineva în turul întâi cu un perdant sigur, cu 1, 3 sau 5, ba chiar 10 procente, când cei doi vor pătrunde și se vor bate în turul doi? De frondă, din protest, din prietenie față de un candidat sau din respect pentru partidul din care fac parte. Dar e o inutilitate flagrantă.

Primul înfrânt de nevoia votului util va fi Iurie Leancă. După ce și-a luat aghesmuirea de la doamna Merkel, așa cum și-o fi luat-o, a primit o palmă pe linie PPE – acolo unde Viorel Cibotaru și Maia Sandu au fost primiți de Joseph Daul, același care a salutat retragerea lui Năstase (pe care, nici noi, nu ne ferim să-l apreciem pentru gest și să sperăm că va continua susținerea reală a candidatului unic cât de poate de serios, din toate resursele sale) și a cerut retragerea lui Iurie Leancă din cursă. Cred că, în acest punct, mersul înainte în campanie e sinucigaș din punct de vedere politic pentru Leancă, deja marcat de sancțiuni din interiorul partidului său pentru migrarea undeva la mijloc, între putere și opoziție, pentru trădare și colaboraționism. Dacă mai rămâne în cursă, Leancă e condamnat la un scor minuscul, iar electoratul va migra natural către candidatul unic al dreptei, chiar și prin compatibilitatea cu bazinul fostului PLDM, regăsit azi în spatele Maiei Sandu.

Următorii vizați natural de actuala situație vor fi, în ordine, Marian Lupu și, într-o măsură mai mică (pentru că se află sub nivelul propriului partid și sub marja de eroare, ca tendință de vot) Mihai Ghimpu. Înțeleg obligația candidaturii lor, dar, dincolo de resursa administrativă și mediatică, instituțională și de partid (în cazul PDM), șansa pierderii unor procente importante pe teoria votului util e evidentă. Marian Lupu a pierdut aplombul și sensul de creștere spre procentele partidului şi va dispărea după primul sondaj în care va fi devansat cu peste 10 procente de Maia Sandu.

De altfel, și sondajul prezentat pentru a-i departaja pe candidații dreptei a relevat, fără dubiu și fără drept de apel, pierderea unor zecimi în contextul intrării în luptă a candidatului unic Maia Sandu. Însă e clar că scopul acestor două săptămâni nu e, în niciun caz, bătălia cu Marian Lupu sau Mihai Ghimpu, nici pe departe (un asemenea proces i-ar potența), ci auto-promovarea și, ulterior, combaterea lui Dodon în turul doi. Voturile se vor mișca natural în măsura în care orientarea pro-europeană clară și lipsa unor porniri vindicative explicite vor defini poziționarea candidatului unic al dreptei. Contestarea metodelor, a sistemului, nu a direcției sau a reformelor pornite – aceasta ar fi abordarea potrivită; și poate nu ar strica chiar, în turul doi, măcar o întâlnire și o discuție cu premierul Filip pe teme legate de situația reformelor. Ar permite și semnalul unei aflări în funcție deja, a preluării responsabile a situației existente, nu fără critici și soluții alternative, dar sigur cu susținerea orientării pro-occidentale.